Insingurarea

 

ÎNSINGURÁRE s. f. Acțiunea de a se însingura și rezultatul ei; izolare de lume, de oameni. – V. însingura.
Sursa: DEX '09 (2009) 

Suferința omului modern: însingurarea

SCLAVIA MODERNĂ / O nouă maladie socială: ÎNSINGURĂREA

Singur cu sine însuşi

Singurătatea, din păcate, este astăzi o problemă mai mare pentru tinerii între 18 şi 34 de ani, constată cercetătorii, decât pentru adulţii de peste 55 de ani[1]. Acesta a ajuns unul din cei mai buni indicatori ai nefericirii omului modern, într-o lume care, într-o măsură tot mai mare, neglijează sau substituie adevărata comuniune cu tot felul de surogate propuse de industria de divertisment şi consum.

Zgomotul civilizaţiei în care trăim nu este doar produsul inevitabil al tehnologiilor comunicaţionale – radio, televizor, telefon, calculator şi Internet – sau al unei lumi prea zgomotoase, ci este şi analgezicul cel mai folosit de oameni pentru a nu mai simţi durerea de a rămâne singuri. Nu este vorba de lipsa mijloacelor de comunicare şi nici de singurătatea fizică, mai ales în aglomeraţia marilor oraşe. Singurătatea de care se teme omul astăzi este aceea de a rămâne singur cu sine însuşi. E frica de a constata haosul din lăuntrul său, de a descoperi, dincolo de reverii, un gol imens, un hău a cărui adâncime nu poate fi măsurată decât cu cuvinte precum nelinişte, disperare, groază. Da, singurătatea omului modern este mai similară cu senzaţia morţii decât în oricare altă epocă din istoria umanităţii. Sentimentul copleşitor al nimicului, care parcă s-ar hrăni, ar devora fiinţa omului, este foarte tulburător. Dar pentru aceasta s-au inventat alcoolul şi drogul, televiziunea şi Internetul: pentru ca omul să nu mai poată ajunge acolo, înlăuntrul sufletului său, decât atunci când este prea târziu să mai poată schimba ceva.

Atomizarea societăţilor prospere reprezintă o stare de fapt. Statisticile ultimelor decenii indică, în mod cert, faptul că tot mai mulţi oameni preferă să trăiască în singurătate. Dincolo de confortul autonomiei, traiul solitar poate însă să afecteze, de o manieră fără precedent, structura şi activităţile comunitare, deteriorând în acelaşi timp viaţa şi sănătatea persoanei.

Într-o lectură teologică, aceste efecte majore sugerează că preferinţa pentru singurătate reprezintă un eşec al libertăţii omeneşti, simptomul sociologic al unei suferinţe ontologice a umanităţii, în care tot mai mulţi oameni pierd dimensiunea edificatoare a vieţii în comuniune.

În situații de refacere psiho-emoțională, însingurarea voluntară și meditația autentică, însoțite de consilierea unui psihoterapeut, pot fi de mare ajutor și de un real folos.